Comunitatea Evreiasca din Romania

         Ma numesc Miriam Bercovici nascuta Korber, 11 Septembrie 1923. Sunt medic pediatru, lucrez si acuma la Comunitate, vizite la domiciliu la pacienti asistati, si la gradinita si scoala Laude de doua ori pe saptamana ca medic pediatru. Despre, sunt nascuta in Campulung Moldovenesc si acolo am trait primii 18 ani din viata mea.

         In 12 Octombrie 1941, tot oraselul, adica toti evreii din oraselul Campulung Moldovenesc ca si toti evreii din Bucovina am fost deportati cu toata familia in Transnistria, defapt n-am stiut unde vom fi deportati si in decurs de 48 de ore am avut timpul, asazis timpul necesar san e obisnuim cu gandul si sa ne pregatim pentru acest drum care n-am stiut ce va insemna pentru noi.

         In mica noastra familie eram eu sora-mea si parintii in primul rand dar cel mai importanti erau bunicii, 84 de ani, bunica oarba. Cel mai greu lucru in acel moment a fost felul in care am ajuns la gara. N-am fost imbarcati in gara din Campulung ci in gara din Campulung Est, este o gara de triaj unde opreau numai vagoanele de marfa. Dar si mai greu decat imbarcarea a fost drumul facut pe jos, din oras la gara triaj. Unde, era intr-o Duminica dimineata, oamenii iesiti din Biserica, pana acum fosti prieteni, nu chiar prieteni dar foarte buni cunoscuti ai mei si mai ales ai tatalui meu care era originar din Campulung si bunicul lui a locuit la Campulung si se pare ca si bunicii bunicilor mei sunt inmormantati la Campulung, acei oameni care ne erau inainte prieteni si pe care ii salutam cu buna-ziua vecine, sau sarut-mana cum spuneam noi pe atunci, deodata au devenit, au devenit cu totul alti oameni. Stateau pe ambele margini ale strazii si uni-si manifestau in cel mai crunt chip dusmania fata de noi. Asta a fost primul lucru cu totul si cu totul dureros.

         Un al dilea moment pe care as vrea sa-l evoc e dupa o calatorie de cateva zile daca nu ma insel, nu am notiunea exacta daca au fost trei zile jumate sau patru zile jumate petrecute in vagoane de vite care au fost curatate inainte de a urca noi, eram 40 in vagon, nimeriti la intamplare, am nimerit cu nebuna, fiecare orasel are nebuna lui, am nimerit cu nebuna satului intre altele bunicii si ca batrani, ca bunicii mei mai erau batrani, un copil infirm intr-un scaun cu rotile. Intr-un tren din care prima data am coborat in gara Cernauni, nevoile facandunile in tren, trei zile jumate sau patru zile jumate a fost aparte.

         Primul, prima oprire unde am fost dati afara din vagoane, alungati din vagoane si ne-am trezit pe un camp, defapt un camp si un damb de langa Nistru unde ploua, era Octombrie, din 12 Octombrie, 15, 16 Octombrie, noroi, fara nici un mijloc de adapost si ni s-a spus ca de aici vom merge mai departe peste Nistru, ca n-avem voie sa ducem nici un fel de valori, bani in nici un caz, tot ce avem trebuie schimbat in ruble si sa asteptam ca v-om fi … si ne-am aflat in plina, in plina mizerie.

         Atunci ne-am dat seama, si inainte stiam ca e foarte serioasa chestiunea, dar ne-am dat seama ca e foarte, foarte grava chestiunea. Si in noaptea, in prima noapte am vazut cum poate inebuni un om, dintr-un om absolut normal sa devina un om anormal, nebun. Era farmacistul Garai, un domn bine din Campulung, tatal meu era un meserias dar farmacistul e un om important intr-un orasel mic care tot timpul spunea: Dar eu mi-am platit darile, eu am platit toate impozitele, eu sunt farmacistul Garai, ce aveti cu mine.

         Cum a inebunit un om am vazut atunci prima data, cum noi oamenii am devenit dusmanii celor, celui de alaturi, cum noi insine in situatia in care eram am inceput sa ne ferim de alti deportati din Iedinetz care erau plini de paduchi, si a inceput sa ne fie frica de ceilalti, a fost situatia de dezumanizare care a inceput in acel moment, asta mi se pare cel mai grav lucru pe care in clipa in care am coborat mi-am dat seama de asta, si as vrea sa trec imediat la sfarsit si cu toate acestea, supravietuind in niste conditii in care si astazi eu sunt imbracata mult mai gros decat fiecare, sufar si astazi de frig si de frica ca nu voi avea paine a doua zi. La mine trebuie sa se gaseasca paine, de frica de foame, de frica de intemperii, mi-e frica si astazi de orice autoritate.

         Si cu toate acestea in 15 Aprilie 1944, tata fiind deportat inainte, impreuna cu alti 9 tineri am pornit spre Romania.