Comunitatea Evreiasca din Romania

         Sunt Oliver Lustig.

         Nu implinisem 18 ani, in ziua de 3 Mai 1944, cand, dimineata la ora 4 si ceva casa noastra a fost asaltata de un grup de jandarmi horthyisti. E vorba de comuna Soimeni judetul Cluj.

         Concomitent, in toate satele si comunele din nordul Transilvaniei, la toate casele in care locuiau evrei de pe vaile si muntii nordului Transilvaniei, fara exceptie, la aceeasi ora, in acelasi fel, jandarmii horthyisti au batut cu patul pustilor in usi si ne-au arestat pe toti.

         Timp de cateva ore am fost lasati sa impachetam si sa ne pregatim de plecare. Amfost avertizati ca nu putem lua mai mult de, in total, de 50 de kg. Am fost scosi din locuinta, incarcati in care trase de bivoli si am pornit spre ghetto-ul din Cluj.

         Consider ca smulgerea din casa parinteasca, iesirea din casa si pornirea spre ghetto au insemnat, defapt primul pas spre moarte. In Soimeni am trait trei familii de evrei; a noastra, a bunicilor si o familie Schön. Toti am ajuns a doua zi in ghetto-ul din Cluj, in incinta fabricii de caramizi. Am fost inghesuiti in total 18 000 de evrei. Asa a inceput calvarul, strabaterea infernului concentrationar. Din intreg sirul nenorocirilor prin care am trecut – de la arestare pana la strabaterea intregului Holocaust – secventa cea mai dramatica, cea mai cumplita si care a ramas si va ramane pe veci o rana mereu sangeranda, o reprezinta sosirea pe Rampa mortii de la Birkenau-Auschwitz.

         Am sosit in ziua de 9 Iunie 1944. Drumul din Cluj pana la Birkenau-Auschwitz, a durat 4 zile si 3 nopti. A fost un adevarat infern. Intr-un vagon de vite ne-au inghesuit cate 60-70 pana la 80 de oameni. Dar aveam cu noi tot ce am putut cara din ghetto, in spate, cam 3 km, pana la gara. Era o asa inghesuiala in vagon incat nu era loc sa te intinzi. Tragedia cea mai mare, a fost aceea cand unul sau altul murea; fie datorita unui atac de cord, fie ca trebuia sa ia insulina si nu avea. Iar in vagon nu exista loc pentru a-l intinde undeva. Il ridicam in picioare, il rezemam de marginea vagonului, il inconjuram cu bagaje, cu saci, cu rucsacuri ca sa nu cada si asa mergeam mai departe. Nu vorbesc de foame, de lipsa de apa; copiii plangeau, nu exista suficienta mancare, nu exista apa. In mod oficial s-a dat cate o galeata cu apa in fiecare vagon pentru fiecare 60-80 de oameni, pentru 4 zile si 3 nopti.

         Prima comanda care s-a dat la oprirea trenului a fost Alle heraus! Toti afara! Ne-am inghesuit spre usile vagonului care au fost desferecate, s-au rupt lacatele si am putut sa iesim. Imediat a urmat a doua comanda: Totul ramane pe loc! Adica tot ce luasem cu noi: haine, lenjerie de pat, vesela, ramasite de mancare, ca totusi sa fie ceva sa dam copiilor care plangeau de foame, medicamente, sa renuntam la tot ce ne mai amintea de casa. Am coborat pe peron, cunoscut in literatura de specialitate, sub numele de Rampa mortii.

         Spre surprinderea noastra SS-istii ne-au vorbit foarte civilizat, aproape politicos si ne-au spus, ca am sosit in sfarsit la destinatie. Si-au cerut scuze pentru chinurile prin care am trecut de-a lungul drumului subliniind ca nu e vina lor, apoi, ne-au incurajat: Acum am ajuns intr-un lagar de munca unde daca veti munci corespunzator veti avea conditii de hrana si de trai normale. Am crezut, cu totii, mai ales ca, in ghetto, a fost cumplit; am fost supusi unor batjocuri si unor conditii, unor torturi si chinuri inimaginabile. Asa primiti, am crezut ca intr-adevar de acum vom trai in conditii mai bune. Si SS-istii si-au continuat discursul: Din pacate trebuie sa va dam si o veste proasta, mai sunt 3 km pana la acel lagar unde veti trai si veti munci; si tocmai astazi, nu avem suficiente masini, autobuze, sa va ducem pana la acolo. De aceea, va rugam ca mamele, copiii pana la 14 ani, bolnavii, invalizii, sa treaca pe cealalta parte a rampei; pentru ei vom face cumva rost de masini, ceilalti raman pe loc si vor merge pe jos.

         Asa se face ca despartirea pe veci a familiilor s-a facut fara tipete, fara plansete. Noi eram sase frati, al saptelea ramasese in Cluj, defapt nu in Cluj, ci intr-un detasament de munca fortata. Mama, doi frati gemeni Cornel si Cornelia de 14 ani si mezinul familiei Valentin de 8 ani, au trecut mana in mana cu mama de partea cealalta. Tata o sora mai mare si un frate mai mic am ramas pe loc. Este remuscarea si durerea mea cea mare care nici dupa peste 60 de ani de atunci nu ma lasa in pace, ma chinuie si ma va chinui toata viata, ca m-am despartit de mama fara s-o sarut, m-am despartit pe veci de fratii mei mai mici fara sa-i imbratisez. Nimeni, nici eu, si cred ca nimeni de acolo din cati am fost nu ne-am putut gandi ca noi ne despartim pe veci.

         Adevarul este ca peste nmai putin de o ora cand s-au format coloana, am coborat din tren, ne-am despartit, coloana din stanga acolo unde erau si mama cu cei trei frati si erau toate mamele si copiii. Cam intotdeauna doua treimi dintr-un tren, cat a durat deportarea, trenul avea 50 de vagoane si in vagon in medie 60 existau 3000 de oameni. Coloana aceasta era intotdeauna cam aceeasi, doua treimi erau mamele, bolnavii, copiii, invalizii. Deci 2000 din 1000 au pornit spunand ca merg cateva sute de metri pana la masini.

         Mi-am privit mama cum se indeparta cu copiii, cel mic de mana cu mama, cei doi alaturea si au pornit spre moarte. De pe locul unde am coborat si pana la crematoriu, pana la camera de gazare nu erau mai mult de 1000-1200 de pasi. I-am urmarit cum au inaintat pana i-am pierdut din ochi, cum se indreptau spre moarte.

(Text corectat)