Comunitatea Evreiasca din Romania

         Ma numesc Eva Czinczar. M-am nascuta intr-un sat din Ardeal, comuna Soimeni judetul Cluj, la 26 Februarie 1925. Tatal meu a fost notar, mama casnica. Am fost 7 frati. Tiberiu, cel mai mare dintre noi este medic; apoi eu, Eva, urmeaza Oliver, general in rezerva si scriitor, si Emilian, fost director in CENTROCOOP, are astazi 77 de ani. Ceilalti frati mai mici – Corneliu si Cornelia, gemeni, si Valentin – au murit la Auschwitz, odata cu mama. Tata a murit in lagarul de munca din Mauthausen.

         In 1944, cand ungurii au ocupat Ardealul de Nord, au venit si in satul nostru Soimeni, sat locuit numai de romani iar singurele familii evreesti erau a bunicilor mei, a noastra si a inca unei familii numita Shön. Pe data de 3 Mai 1944 ne-au arestat pe noi precum si pe celelalte doua familii de evrei si asa numitii Pene de cocos, ‘Kakastollasok’ ne-au dus in ghetto-ul din Cluj, in care trase de boi.

         Eu eram dupa bacalaureat si cum din cauza legilor rasiale nu ma puteam angaja nicaieri in oras si nici sa-mi continui studiile la Universitate, am venit inapoi in sat si m-am angajat la Primaria comunei Vultureni de care apartinea satul nostru Soimeni.

         Deci, pe data de 3 Mai 1944 au venit acasa acei ‘Kakastollasok’, care ne-au arestat si ne-au pus in care trase de boi si ne-au dus in ghetto-ul din Cluj. Am trecut prin sate romanesti. Satenii ne-au intampinat si ne dadeau de mancare: oua, branza, paine, fel de fel de alimente, ca sa avem pe drum. Plangea tot satul. Iesisera sa ne conduca, ca la o manifestatie.

         In ghetto-ul din Cluj am stat aproximativ 1 luna, in conditii inumane, la fabrica de caramizi. Ne-au instalat in galeriile deschise, unde se puneau sa se usuce caramizile. Familiile erau despartite una de alta printr-un cearceaf atarnat de plafonul galeriilor. Aici a fost o viata de calvar, dar atunci nu stiam ca era nemaipomenit de buna in comparatie cu ce ne astepta. Dupa circa 4 saptamani, s-a facut repartizarea pe grupe a oamenilor si s-au format transporturi din cate 3000 oameni care au fost imbarcate in trenuri de marfa. Noua ni s-a spus ca ne duc la Dunantul, in Ungaria, la munca. Adevarul era ca ne scoteau din tara, iar la Kassa, ungurii ne-au predat nemtilor, care ne-au dus la Auschwitz.

         Familia mea a plecat din Cluj, cu trenul, cu transportul Nr. 5 si am ajuns la Auschwitz pe data de 9 Iunie 1944.

         Pe data de 2 Iunie 1944Clujul a fost bombardat dar ghetto-ul nu a fost atins. Noi am plecat cu trenul iar la Oradea ne-am oprit pentru ca se curata gara si imprejurimile in urma bombardamentului. Aici ne-am intalnit cu Tiberiu, care, impreuna cu un detasament de munca elibera terenul de urmarile bombardamentului, ca transportul sa nu fie afectat. L-am privit cu totii prin geamul vagonului de marfa. Am ajuns la Auschwitz pe data de 9 Iunie 1944. S-au deschis vagoanele de marfa si imediat au sarit sa ne bata acei caini care se numeau Kapo, imbracati in haine vargate si cu un semn distinct pe care scria Kapo, un fel de conducatori.

         Ne-au scos din vagoane batandu-ne. Aici s-a facut prima selectie. S-au facut doua randuri: pe de o parte femeile, copii mici, femeile batrane iar pe de alta parte erau tinerii buni de munca si barbatii. Selectionarea se facea foarte simplu. Treceai prin fata grupului de SS-isti iar comandantul lor alegea cate unul, care i se parea lui ca e bun de munca. Multe, foarte multe femei si multi barbati au fost selectionati pentru moarte printr-un singur semn al mainii lui Menghele. Cand selectionarea a ajuns in dreptul meu, m-i s-a spus sa ies din rand. Mama ma strangea de mana si le spunea plangand: ‘Dar e copilul meu.’ ‘ Nu face nimic’ ii spuse amabil Menghele. Grupul de SS-isti imi striga sa fug, probabil ca stiau ca odiosul conducator SS putea sa se razgandeasca in orice moment.

         Noi toti vorbeam putin nemteste, eu invatasem aceastra limba in liceu, iar in Ardeal, germana nu era o limba straina pentru noi. Am fugit cativa pasi, apoi m-am intors spre mama pe care credeam ca o trimit cu copiii cei mici la un loc de munca mai usor sau chiar fara munca, dar eu stiam ca trebuie sa muncesc. Noi eram pregatiti ca vom munci, caci in ghetto ni s-a spus ca v-om munci in Dunantul (dincolo de Dunare) in Ungaria si nu ca ne vor preda la Kassa nemtilor.

         In sfarsit, la selectionare mi-am vazut ultima data familia. Clipa selectionarii mele pentru munca au vazut-o si fratii mei, Oliver si Emilian, ei fiind in randul barbatilor ceva mai jos decat eram eu in randul femeilor. In tot timpul cat au fost in lagar, fratii mei se gandeau ca fiind selectionata pentru munca si fiind robusta si voinica, voi supravietui. Acest gand a fost tot timpul in mintea lor, ca au vazut clipa cand am fost selectionata pentru viata.

(Text corectat)