Comunitatea Evreiasca din Romania

         Ma numesc Stroe Magdalena, sunt nascuta la 13 Septembrie 1925 la Cluj.

         Am urmat scoala primara si liceul romanesc pana in 1940 cand Clujul impreuna cu Ardealul de Nord a fost cedat Ungariei. Anul 1940 a adus schimbari dramatice in familia mea. Am decis sa ramanem la Cluj, si tatal meu s-a pensionat anticipat.

         Daca pana atunci dusesem viata unei familii, daca nu bogata dar cu venituri indestulatoare – eu am putut invata; germana, franceza, am putut lua lectii de pian, am putut merge la cursuri de balet, am putut sa joc tenis – acum au inceput sa apara grijile materiale. Dar mai grav a fost aspectul moral, felul in care eram priviti ca minoritari. Desi unguroaica, mama mea purtand nume romanesc a trecut prin situatii neplacute. Deoarece Liceul Principesa Ileana la care am facut primele clase de liceu s-a desfiintat, parintii m-au transferat la o scoala maghiara, de elita, confesionala, la Liceul Reformat de fete.

         Aici am cunoscut-o pe Hannah Hamburg, una dintre cele cateva evreice exceptate de la prevederile legilor rasiale care puteau urma un liceu unguresc si confessional in acelasi timp. Si asta deoarece tatii lor au luptat in primul razboi mondial si au fost decorati cu distinctii inalte care le conferea anumite privilegii, lor si familiilor lor. Tatal Hannei era cel mai cunoscut si apreciat oftalmolog din Cluj. Ne-am imprietenit si poate fiindca simteam ca impartasim o soarta comuna, cea a marginalizatilor, pentru ca asa ne simteam in clasa noastra; ea fiind evreiica, eu fiind pe jumatate romanca si purtand un nume romanesc.

         Deaceea am decis sa ne ajutam reciproc ceea ce ne-a unit in continuare inafara de discriminarile la care am fost amandoua supuse, a fost si efortul comun de a ne fauri o cultura generala solida. Citeam amandoua cele mai creatii din literatura universala: il citeam pe Thomas Mann, Andrei Jid, pe Hans Andersen, il citeam pe Tolstoi, pe Dostoievski. Mergeam la teatru, concerte; ca sa ne formam o baza intelectuala cu care sa ne opunem celor care se uitau, incercau sa se uite de sus la noi. Totusi, dupa o perioadade timp, spre marea mea mahnire, Hannah – care simtea ca nu mai suporta rigorile scolii – s-a transferat la Liceul Evreesc care se infiintase la Cluj intre timp.

         Situatia evreilor din intreaga Ungarie era foarte grea, dar cat-de-cat suportabila. Limitati in drepturi dar cu ajutorul prietenilor neevrei, totusi, reuseau sa supravietuiasca; chiar daca barbatii erau trimisi la munca obligatorie in conditii deosebit de dificile nu se lansase inca un program de exterminare masiva a evreilor. Dar toate acestea s-au schimbat in Martie 1944 cand fortele militare germane au ocupat Ungaria. Imediat dupa aceea au fost aplicate prevederi care ii scoteau pe evrei in afara legii … Au fost obligati sa oarte Steaua galbena. Cei ce purtau Steaua galbena puteau deveni prada oricui si nimeni nu intervenea, nici macar daca viata lor era amenintata. Am fost martora la multe scene cand bande de huligani tineri umileau pe cei care purtau Steaua galbena: batrani, mame cu copii mici, femei.

         Apoi a venit dispozitia care ne-a starnit cele mai cumplite banuieli. Anume, ca evreii sa-si paraseasca locuintele cu o singura valiza, sa se grupeze in ghetto-ul organizat la Fabrica de caramizi, de unde urmau sa fie dusi catre o destinatie necunoscuta. Dar au fost emise ordine si impotriva celor care ar fi incercat sa ii ajute, indiferent cum, pe evrei. Sa ii ajute ca sa se sustraga de la deportare. Sanctiunile mergeau pana la deportare sau executie. Nu stiam de existenta Lagarelor de exterminare. Nu auzisem inca de Auscwitz, si nu numai eu – care eram o adolescenta – dar nici adultii, nici evreii insisi nu stiau de existenta Lagarelor de exterminare.

         Tinand cont de toate aceste indicii am presimtit ca pe evrei ii asteapta o soarta cumplita. De ce a trebuit ca sa isi paraseasca caminele, de ce nu aveau voie sa isi ia decat strictul necesar intr-o singura valiza, de ce nu li se comunica unde vor fi dusi. Aceste ganduri negre ma bantuiau cand intr-o zi Hannah a venit sa-si ia ramas bun. Era foarte pesimista; Nu se poate face nimic, nu poti scapa? am intrebat-o. Numai daca as avea acte false, mi-a raspuns ea. Fara sa-mi pese de consecinte, m-am dus la dulap, am luat Certificatul de nastere si de botez si i l-am dat Hannei. La 18 ani, potrivit legilor ungare nu aveam Buletin de identitate, legitimandu-ma cu Certificatul de nastere si cu Certificatul de botez. I-am dat actele mele si am indemnat-o: Du-te, fugi. Mama ei era in partea de vest a Ungariei.

         Nu m-am gandit nici atunci, nici altadata, ca as fi facut ceva exceptional. Dimpotriva mi s-a parut normal sa ii dau o sansa prietenei mele pe care cine stie ce soarta cumplita o astepta. Gestul meu corespundea spiritului in care m-au crescut si m-au educat parintii si imi pare bine ca nu a fost in zadar. Pentru ca Hannah a reusit sa paraseasca Clujul in ciuda nenumaratelor baraje de control – pentru ca nu cumva un evreu sa se strecoare – si ea totusi cu actele mele a reusit sa paraseasca Clujul.