Cu sase decenii in urma...

Textul pe care-l dam publicitatii in coloanele "Realitatii Evreiesti" constituie o conferinta pe care marele critic literar Perpessicius a rostit-o la postul de radio Bucuresti in anul de gratie 1934, dupa ce a incetat sa-si publice obisnuita cronica saptamanala in cotidianul "Cuvantul", de orientare usor dreptista. E de mentionat ca Perpessicius a fost primul cronicar literar al radioului national si ca, poate nu intamplator - textul a fost difuzat la putina vreme, dupa un an, de la instaurarea nazismului in Germania. O luare de pozitie demna de toata cinstea, intr-o perioada cand unii "literati" se pronuntau pentru "Numerus clausus in literatura". (C. DARIE)

Sunt aproape zece ani de cand intr-un articol pe care il intitulam NUMERUS CLAUSUS IN LITERATURA, raspundeam acelor aprehensiuni care se ridicasera impotriva poetilor evrei pe care Ion Pillat si cu mine ii gazduisem in "Antologia poetilor de azi". Pornind de la cazul asa de elocvent al lui Panait Istrati, integrat astazi in toate istoriile literaturii franceze, ca si de la cele ce se obiectau liricilor evrei de la noi, stapanind uneori stangaci tainele limbii romanesti, scriam: "nu putem exclude pe un poet [...] numai pe actul de nationalitate. Nationalitatea artistului intereseaza mai putin. La rigoare ea este a poporului in limba caruia scrie. Dar ce e sigur, e ca in opera intereseaza semnul distinctiv al artei. De aceea am considerat cu acelasi ochi si pe poetii romani si pe poetii evrei. In numele artei care pluteste peste granite - deci cu atat mai mult, inlauntrul granitelor - au crezut si suferit si unii si altii. Poezia romaneasca ii revendica cu egala dragoste". Asa scriam, cu zece ani in urma si la fel socotim si astazi.

Desigur, exista o problema politica evreiasca, asa de actuala, asa de permanenta mai bine zis, incat ea si-a gasit in timpul din urma ecou si expresie si in doua din cele mai bune romane ale anului acestuia, dupa cum cu zece ani si mai bine a facut obiectul unuia din intaiele romane ale lui Jacques de Lacretelle pentru Franta. Intre "Silberman", al lui Jacques de Lacretelle de o parte si "De doua mii de ani" al dlui Mihail Sebastian sau "Ghetto veac XX", al dlui Ury Benador de alta parte, sunt apropierile pe care aceeasi teama le favorizeaza, dar si deosebirile pe care conditiile geografice sau etnice ale autorilor acestor romane, le determina [...]. Asezati la aceasta incrucisare de istorii si de etnicitati autorii nostri sunt, in chip firesc, adusi sa dezbata problema evreiasca, mai putin sub marele ei unghi politic, cat problema psihologica a intelectualului evreu, crescut in mijlocul marii comunitati romanesti, de care-l leaga atatea simpatii organice, chiar cand este silit sa treaca prin epoci de adversitate si de suferinta sufleteasca [...]. Astfel limitata chestiunea, poate ca nu strica sa amintim si de un al treilea roman, intaiul ca data, "Calea Vacaresti", al dlui I. Peltz [...]. "Calea Vacaresti" este, cu toate mijloacele literare, cate se cunosc, ale dlui I. Peltz, poema mizeriei ghettoului bucurestean, in care suferinta materiala si sufleteasca atinge paroxismul, iar moartea, ca in oda poetului latin, infrateste deopotriva toate salasurile si uniformizeaza ca o mare impartitoare de dreptate. Dl I. Peltz este rapsodul unei suferinte specifice, pe care o ridica la rangul de durere generala. Sunt aici moravuri si suflete, simple, nostalgice sau iluminate si dl I. Peltz le intelege pe fiecare, pentru ca sensibilitatea d-sale vibreaza indeosebi cu suferinta, ori de unde ar veni ea [...].

Sensibilitate este, de buna seama, si in romanele dlor Mihail Sebastian si Ury Benador - dar o sensibilitate care a trecut de starea naturala si s-a imbogatit cu tot ceea ce problematica sau numai spiritul critic i-a adaos. Confesiuni si unul si altul, romanele acestea trateaza doua epoci diferite din viata evreimii noastre. Dl Ury Benador isi opreste romanul in pragul intrarii noastre in razboi, urmand ca celelalte doua volume ale trilogiei sa duca mai departe viata si gandurile eroului sau Baruh Landau. Este opera germinarilor, cum isi denumeste d-sa acest prim volum, epoca de formatiune a eroului sau, pretios temperament de intelectual si de autodidact, ale carui tribulatiuni de adolescent in Braila dinainte de razboi le urmarim cu un real interes. Nu rareori, oamenii, scenele, viata acestui "Ghetto veac XX", amintesc de povestirile hasidice ale lui Peretz sau de nuvelele asa de pitoresti si de vibrante de umanitate, din Zangwill. Ceea ce e cu totul spre lauda dlui Ury Benador.

Eroul din "De doua mii de ani", alter-egoul biografic al dlui Mihail Sebastian, povesteste evenimentele de dupa razboi, viata de student bucurestean, intr-o epoca de efervescenta etnica [...], apropierile sufletesti cu profesorii de universitate sau cu colegi de profesiune si urmareste in aceste pagini de jurnal (in care talentul bine cunoscut si pana acum, al dlui Mihail Sebastian se potenteaza de o matura calitate) urmareste, zic, tot ceea ce experientele sufletesti ale intelectualului evreu, traind intr-o lume de fertile ciocniri psihologice, pot sa-i imbogateasca si viata, dar si materialul literar al jurnalului - sau - confesiune [...]. "De doua mii de ani" are o concluzie, din cele mai patetice si, psihologiceste, din cele mai valabile, din care am desprinde aceste cateva randuri de catre urma: "nu voi inceta, desigur, spune povestitorul, niciodata sa fiu evreu. Asta nu e o functie din care sa poti demisiona! Este sau nu este. Nu e vorba nici de orgoliu, nici de jena. E un fapt. Daca as incerca sa-l uit ar fi de prisos. Daca ar incerca cineva sa mi-l conteste, tot de prisos ar fi. Dar nu voi inceta de asemeni niciodata sa fiu un om de la Dunare. Si asta tot un fapt e. Ca mi-l recunoaste sau nu mi-l recunoaste, cine vrea sau cine nu vrea, treaba lui... Voi vorbi despre Baragan si Dunare, ca de ceva care imi apartine nu juridic si abstract, prin constitutie, tratate si legi, ci trupeste prin amintiri, prin bucurii, prin tristeti..." [...].

26 iulie 1934