II. MASACRELE DINAINTEA RAZBOIULUI
IULIE 1940 – FEBRUARIE 1941

1. Masacrele din cursul verii 1940

Vara anului 1940 a fost o perioada de fascizare accelerata în România. Regele Carol al II-lea spera sa-si salveze astfel tronul si sa atenueze efectul gravelor insuccese ale politicii sale externe. La 1 iunie 1940 a fost creat „Partidul Natiunii” si România s-a transformat, potrivit terminologiei oficiale, dintr-un „stat corporativ” în „stat totalitar”. Membrii „Garzii de fier” si liderul lor, Horia Sima, urmau sa joace un rol important în noul partid. La sfârsitul lunii iunie, în momentul în care ultimatumul Uniunii Sovietice, impunând cedarea Basarabiei si a Bucovinei de nord era remis guvernului român, industriasul pro-hitlerist Ion Gigurtu (Gigurtu), prieten al lui Göring, era numit prim-ministru, iar teoreticianul corporatist Mihail Manoilescu primea portofoliul ministerului Afacerilor Externe. Cedarea celor doua provincii si a câtorva localitati din judetul Dorohoi (tinutul Hertei) a determinat retragerea armatei si a administratiei române din zonele respective. Pierderea acestor teritorii a în­semnat o grea lovitura data prestigiului national român. Terme­nul acordat pentru retragere a fost de trei zile, timp în care au avut loc unele incidente între militarii români si cei sovietici. Retragerea fortelor si administratiei române a suscitat „gala­gioase izbucniri de entuziasm printre câtiva ucraineni si printre evrei”, primii salutând sfârsitul dominatiei României, iar ceilalti plecarea exponentilor unui regim tot mai antisemit. Dar nu toti evreii erau satisfacuti de aceasta schimbare de regim. În marea lor majoritate, evreii erau îngrijorati. Exceptie faceau comunistii si adeptii ideologiilor de stânga, care erau prosovietici.

Presiunea exercitata de catre sovietici asupra românilor era foarte mare. Iar „nevoia partii române de a gasi un tap ispasitor era servita de existenta în numar mare a celor ce jucau, în mod traditional acest rol, anume evreii” .

Faptul ca anumiti evrei, alaturându-se românilor, ucrainenilor, rusilor si altora, au întâmpinat armatele sovietice ca pe niste forte eliberatoare nu îndreptatea câtusi de putin prezentarea întregii populatii evreiesti ca vrajmasa a statului român si ca adunatura de tradatori, spioni si agenti comunisti. Jacques Truelle, reprezentantul diplomatic la Bucuresti al guvernului de la Vichy, nota în acest sens, într-un raport al sau: „Daca, în 1940, în timpul evacuarii Basarabiei si Bucovinei, sau produs numeroase incidente, este un fapt stabilit ca evreii n-au fost singurii participanti la ele, ci toata drojdia societatii românesti, din acele provincii, ca si minoritatile ucraineana, rusa si altele care s-au alaturat evreilor pentru a insulta regimentele românesti ce se retrageau fara sa lupte” .

Teza evreului tradator, spion, agent sabotor si dusman al poporului român trebuie pusa în relief, întrucât ea a fost folosita copios de propaganda oficiala româna începând din vara anului 1940.

În iulie 1940, nu existau trupe germane în România si – deci – în masacrele din acea perioada n-a fost implicat nici un soldat sau ofiter german. Asasinatele au fost faptuite de catre soldati si ofiteri ai armatei române sau – câteodata – de catre civilii din populatia româna sau ucraineana. Cele mai multe crime au fost faptuite mai ales de trupele române în cursul retragerii lor din Bucovina.

Primul masacru are loc în comuna Mihoreni (judetul Dorohoi). Din ordinul maiorului Goilav «sunt arestati si torturati de catre soldati Sloime Weiner, fiul sau User Weiner, fiicele sale Roza Weiner si Fani Zekler (aceasta tinând în brate un copil de doi ani). Au fost toti condusi în padurea Tureatca, unde a mai fost gasit cizmarul schiop Moscovici, cu sotia si doi copii, precum si sotia unui Isac Moscovici, cu doua fetite.

Toti au fost aliniati în fata unei gropi si împuscati. Arestat mai târziu, Isac Moscovici a fost batut cu atâta cruzime încât, trimis la spitalul din Dorohoi, a murit pe drum . La 30 iunie 1940, niste militari din regimentul 16 Dorobanti, comandati de maiorul Valeriu Carp, împusca în satul Ciudei din nordul Bucovinei opt persoane: Moise Sächter, dr. Conrad Kreis, fratii Hessman, Herman Gross cu sotia, fiica si un nepotel. Dr. Kreis a fost torturat cu deosebita salbaticie, trupul sau fiind literalmente taiat în bucati” .

Referindu-se la acest asasinat, scriitorul Marius Mircu relateaza: «când, în iunie 1940, rusii au intrat în nordul Bucovinei, la Ciudei, le-au iesit înainte conducatorii organizatiei comuniste din localitate si anume: avocatul Conrad Kreis, studentul Knoll Udelsman si alti doi intelectuali, cu un steag rosu. Dar la hotarul satului, acestia au dat de batalionul regimentului 16 Dorobanti, comandat de maiorul Carp, care a dat ordin ca cei patru sa fie legati. Dupa care li s-au rupt picioarele, li s-au sfarâmat craniile si au fost taiati în bucati cu baionetele» .

Tot la sfârsitul lui iunie 1940 «un grup de 18 soldati comandati de un locotenent navaleste în casa evreului Suhar Lax din Costina (judetul Suceava) pe care, dupa ce îl chinuiesc, îl leaga de coada unui cal si îl târasc aproape trei kilometri pâna la marginea satului. Cadavrul sau, ciuruit de 20 de gloante, a fost gasit în padurea din apropiere» .

La 1 iulie trupele comandate de maiorul Valeriu Carp ajung la Zaharesti (judetul Suceava). Cum în comuna nu se afla decât un singur evreu, sunt adusi 36 de evrei din Vorniceni, Ilisesti, Vicov si Banila. Se cunosc urmatoarele nume: Leon Hamer, Leib Stekel, Ira Lupovici, Nuta Druckman, Moise Haller, Bartfeld, Herer, Edelstein (mama si fiica), dr. Gingold din Vicov. Toii au fost torturati îngrozitor. Unora li s-au taiat urechile, limba sau degetele. În cele din urma, au fost aliniati în fata unei gropi, împuscati si aruncati în acea groapa, atât cei morti cât si cei ce nu fusesera nimeriti de gloante. Maiorul a ordonat ca din plutonul de executie sa faca parte si cei doi evrei pe care îi avea în detasament, unul din Burdujeni si altul, pe nume Fredi Dermer, din Suceava. În ianuarie 1941, cadavrele au fost exhumate din groapa comuna si îngropate în cimitirul evreiesc din Suceava .

Tot la 1 iulie, la Serbauti (judetul Suceava), seful postului de jandarmi, adjutantul Bujica, însotit de sateanul Hapinciu, l-a asasinat cu focuri de revolver pe Smil Gheller, pe sotia acestuia, Sally Gheller si pe Leib Ellenbogen, aruncând apoi cadavrele într-un pârâu. Si aceste victime aveau sa fie înhumate în ianuarie 1941 în cimitirul evreiesc din Suceava . „Cartea neagra” a lui Matatias Carp mentioneaza si alte crime comise între 3 si 5 iulie 1940.

Numeroase asasinate au fost comise în cursul lunii iulie, în trenuri, cu deosebire pe liniile ferate din Moldova. Calatori evrei, dar, mai ales, soldati evrei au fost împuscati, cadavrele lor fiind lasate în câmp. Foarte multi au fost aruncati din tren în timpul mersului. Unii au murit în grele chinuri, iar altii au ramas infirmi .

Aruncarea de evrei din tren, în timpul mersului, devenise curenta ca practica în Moldova a perioadei de care ne ocupam. Faptul a fost cunoscut în întreaga tara. Adesea, victimele erau îngropate chiar lânga linia ferata, fara ca locul sa fie indicat de vreo tablita. Bunaoara, la 2 iulie 1940, frizerul Leon Cohn din Bucuresti, chemat sub drapel la regimentul 29 infanterie, a plecat spre Dorohoi. La Vaculesti, el a fost aruncat din tren împreuna cu alti trei camarazi. A fost îngropat de tarani români lânga linia ferata. Primaria din Vaculesti a întocmit actul de deces nr. 59 din 29 iulie 1940 .

Totusi cele mai mari masacre au avut loc în orasele Galati si Dorohoi. În dupa-amiaza zilei de 30 iunie 1940 cel putin patru sute de evrei care încercau sa paraseasca România pentru a pleca în U.R.S.S. au fost masacrati de o unitate militara româna lânga gara orasului Galati . Un alt incident antisemit soldat cu un numar de morti si raniti evrei ce n-a putut fi confirmat a avut loc tot la Galati de asemenea la 30 iunie 1940 .

În timpul retragerii, militarii regimentului 29 infanterie au avut un schimb de focuri cu militari sovietici, în urma caruia capitanul român Boros si soldatul evreu Iancu Solomon, din acelasi regiment si-au pierdut viata . Funeraliile ostasului evreu trebuiau sa aiba loc la 1 iulie 1940 în orasul Dorohoi. La cimitir a fost trimisa o garda de onoare alcatuita din zece soldati evrei, printre care si sergentul T.R. Bercovici, sub comanda unui adjutant crestin . Dar, în momentul când sicriul era coborât în groapa, s-au auzit focuri de arma. Adjutantul a ordonat soldatilor sa paraseasca cimitirul. Civilii evrei care venisera la înmormântare s-au refugiat în capela mortuara. La poarta de intrare a cimitirului, soldatii evrei au fost dezarmati de un pluton de ostasi crestini comandati de un ofiter, dupa care au fost împuscati. Trupul sergentului Bercovici a fost întins lânga o mitraliera, dupa care au fost chemati diversi oameni carora li s-a explicat ca evreii au tras focuri de mitraliera asupra militarilor armatei române. Apoi, în afara de cei zece soldati evrei ucisi, au mai fost împuscate în cimitir înca 40 de persoane. Toate cadavrele, cu exceptia unui batrân de 94 de ani, lovit cu putere la baza craniului, au fost împuscate în cap, în torace si în abdomen. Pogromul s-a prelungit apoi în oras. Un evreu, scapat din cimitir – omul se numea Sulimovici – a fost salvat de la moarte de catre un plutonier de jandarmi. Dus la spital, el a gasit acolo înca 30 de raniti evrei. Casele crestinilor fusesera însemnate cu cruci, aceasta permitând pogromistilor sa aleaga doar casele evreilor unde violau, jefuiau si apoi împuscau. Numerosi evrei au fost salvati de la moarte de locotenentul Isacescu, de capitanul Stino, de locotenent-colonelul Marino, de colonelul Ilasievici si de generalul Sanatescu .

Potrivit mai multor surse, numarul mortilor în pogromul din Dorohoi se ridica la aproape doua sute . În 109 din cazuri autorii au fost ofiteri si soldati, în opt dintre cazuri au fost soldati si tarani, iar în trei cazuri jandarmi si civili. În celelalte cazuri nu s-au putut stabili autorii.

Pogromul din judetul Dorohoi nu pare sa fi fost rezultatul unor dispozitii date de autoritatile militare sau civile centrale. Ele au fost urmarea unor initiative locale, în general necoordo­nate si consecinta logica a isteriei propagandei antisemite. Dezordinea si haosul ambiant au facut posibila reizbucnirea spontana a antisemitismului cultivat cu insistenta ani si ani de zile.

În iulie si august 1940 a continuat izgonirea familiilor evreiesti din satele Moldovei. În acea perioada, toti evreii capi de familie, din comunele Drânceni si Raducaneni au fost evacuati la Husi, oras în care 120 de evrei au fost arestati pentru a fi apoi internati în lagare.

2. Viata si moartea evreilor români în timpul regimului legionar (6 septembrie 1940 – 21 ianuarie 1941)

În urma abdicarii regelui Carol al II-lea, la 6 septembrie 1940, statul român era proclamat „Stat National Legionar”. Regele Mihai I dobândea un rol simbolic. Generalul Ion Antonescu devenea conducatorul statului si presedintele Consi­liului de Ministri. Horia Sima, comandantul miscarii legionare, devenea vicepresedintele Consiliului de Ministri, al doilea om ca putere în statul român dupa generalul Antonescu. Prin decretul prin care generalul Ion Antonescu era proclamat „Conducator”, statul român devenea „Stat national legionar”.

Imediat dupa 6 septembrie 1940 s-a pornit un nou val de persecutii antisemite. S-a început prin excluderea evreilor din diverse asociatii profesionale; iar pe diferite magazine evreiesti din provincie legionarii au afisat inscriptia „Magazin jidovesc”. La 14 septembrie 1940, ziua în care Antonescu i-a numit pe membrii guvernului legionar el l-a primit în audienta pe Wilhelm Filderman, Presedintele Uniunii Comunitatilor Evre­iesti din România. Antonescu va califica actiunile legionare drept „manifestari romantice ale unui tineret oprimat” si va „ordona suspendarea unor masuri abuzive precum decizia de desfiintare a cultului mozaic si placardarea inscriptiilor «Magazin jidovesc»” . Ulterior, Antonescu va scrie Uniunii Comunitatilor Evreiesti: „Asigur pe dl. Filderman ca în cazul în care coreligionarii d-sale nu vor sabota pe fata sau din culise regimul, nici pe planul politic, nici pe planul economic, populatia evreiasca nu va avea nimic de suferit. Cuvântul Generalului Antonescu este cuvânt” . Audienta nu a ramas singurul contact între Antonescu si liderul comunitatilor evreiesti. Ea va fi urmata de alte audiente si de trimiterea de catre Filderman a mai multor memorii privind situatia evreilor români, memorii la care va primi direct sau indirect raspuns de la Antonescu. Aceasta relatie personala dar si institutionala constituie unul din paradoxurile antisemitismului din România. Este într-adevar de neconceput ca un Hitler sa-i primeasca în audienta pe reprezentantii evreilor germani si sa justifice (sau sa anuleze) masurile luate împotriva acestora.

Între 26 si 30 septembrie 1940 la Buzau, Arad si Iasi sute de evrei sunt arestati pentru câteva zile, timp în care sunt torturati si jefuiti de catre politia legionara. De asemenea, în aceeasi perioada începe boicotul magazinelor evreiesti si sunt închise o serie de sinagogi din Bucuresti si din provincie.

În luna octombrie a anului 1940 au continuat persecutiile violente împotriva populatiei evreiesti. Astfel, la 11 octombrie, prefectul judetului Câmpulung, ordona închiderea magazinelor evreiesti. O zi mai târziu, acelasi prefect, împreuna cu comandantul legionar si cu comandantul garnizoanei militare, , organi­zeaza jefuirea bunurilor evreiesti, executata de legionari si functionari ai politiei, sub ocrotirea soldatilor din garnizoana locala. Rabinul Moses Iosif Rubin „dupa ce a fost chinuit în templu pentru a i se smulge o declaratie prin care sa recunoasca ca a ascuns în sinagoga dinamita pregatita pentru atentate – a fost târât prin tot orasul între sentinele cu revolverele îndreptate spre capul lui, iar apoi a fost înhamat împreuna cu fiul sau la una din carutele care transportau bunurile ce i se furasera din casa” . În diverse localitati din tara, negustorii evrei sunt jefuiti si uneori batuti si chiar schingiuiti. De asemenea, continua jefuirea si placardarea magazinelor evreiesti cu afisul „Magazin jidovesc”. La 21 octombrie 1940 sunt arestati la Vaslui 10 evrei dintre care noua sunt torturati timp de câteva zile, ceea ce va duce la o tentativa de sinucidere din partea unuia dintre ei.

În unele localitati, evreii sunt evacuati din locuintele lor sau sunt jefuiti de fondul lor comercial indiferent de valoarea lui. Sunt preluate fara forme legale deopotriva întreprinderi industriale, ca si marfurile unor mici negustori ambulanti.

În octombrie 1940, dr. Wilhelm Filderman înainteaza generalului Ion Antonescu mai multe memorii privind perse­cutiile antisemite din România . Tot în acea perioada el prezinta memorii pe aceeasi tema ministrului Afacerilor Interne, ministrului Justitiei, directorului general al Sigurantei Statului, ministrului Muncii si Sanatatii, primarului Bucurestiului si presedintelui Curtii de Casatie . Aceste interventii nu vor avea efect, caci Antonescu nu va proteja nici bunurile, nici viata locuitorilor de origine evreiasca, în acel sfârsit al anului 1940. Luna noiembrie va consemna si primele victime evreiesti ale regimului national legionar.

La 2 noiembrie 1940, politia legionara aresteaza în Bucuresti pe Lucian Rosen, în vârsta de 15 ani. Dus la prefectura politiei, el este batut violent cu un corp metalic, strangulat, împuscat si aruncat de la etajul V. La 22 noiembrie, Solomon Klein, comerciant, domiciliat în Calea Vacaresti nr. 82 este arestat de politia legionara, având asupra sa 1.500.000 lei. A doua zi, cadavrul sau este restituit familiei cu precizarea ca s-a sinucis, aruncându-se de la etajul III al prefecturii politiei . La 23 noiembrie 1940 Teodor Gerber, în vârsta de 16 ani, este arestat a doua oara în decurs de câteva zile de politia legionara. La 25 noiembrie, cadavrul adolescentului este predat parintilor .

La 10 noiembrie 1940, la Ploiesti, politia legionara aresteaza în sinagoga din strada Municipala nr. 4 saizeci de evrei aflati în rugaciune, sub acuzatia ca ar fi tinut o întrunire comunista. Dusi la chestura politiei, ei sunt batuti si torturati. La 14 noiembrie, Horia Sima, vicepresedinte al Consiliului de Ministri, da ordin ca cei arestati sa fie eliberati. Politia legionara a orasului Ploiesti refuza însa sa execute ordinul, iar la 27 noiembrie, când se dispune din nou eliberarea celor arestati, 11 dintre ei sunt ridicati si dusi în directii necunoscute. La 28 noiembrie, ei vor fi gasiti împuscati în santurile de la marginea orasului .

La 27 noiembrie 1940, un numar de 63 de oameni politici, ofiteri superiori, politisti si jandarmi, acuzati de a fi fost implicati în arestarea si executarea lui Corneliu Zelea Codreanu în timpul domniei lui Carol al II-lea, sunt executati de un grup de legionari în închisoarea Jilava de lânga Bucuresti. Printre victime se aflau Mihail Moruzov, fost sef al Serviciului Secret de Informatii, Gabriel Marinescu, fost prefect al politiei capitalei, generalii Gheorghe Argeseanu si Ion Bengliu. Tot la 27 noiembrie 1940 au fost asasinati istoricul Nicolae Iorga, fost prim ministru si om politic de dreapta si economistul Virgil Madgearu, lider national-taranist.

Putin a lipsit ca aceeasi soarta s-o aiba fostii prim-ministrii Constantin Argetoianu si Gheorghe Tatarescu (salvati de Alexandru Riosanu, subsecretar de stat la Interne), Ion Gigurtu (salvat de Horia Sima) si fostii ministri Mihail Ghelmegeanu si Nicolae Marinescu. Aceste asasinate au socat clasa politica româneasca. Nimeni nu mai era la adapost; oricine putea fi executat arbitrar . Miscarea legionara primea aprecieri pozitive din partea SS-ului în legatura cu aceste crime, asa cum reiese dintr-o scrisoare a lui Himmler catre Horia Sima:

„Mult stimate camarad Horia Sima,

«În aceasta prima perioada a preluarii puterii au fost trasi la raspundere si împuscati de catre miscare, în afara justitiei de stat, adversarii nostri; cum au procedat legionarii care au razbunat moartea stimatului si iubitului lor capitan, ca si moartea a nenumarati camarazi. O asemenea masura este justa pentru ca ea nu poate fi adusa la îndeplinire niciodata de justitia ordinara care se împiedica în paragrafe si va depinde întot­deauna de formalismul lor. Va transmit cele mai sincere urari dv. Si miscarii legionare care a facut sacrificii atât de mari Patriei.»

Asupra celor ucisi la Jilava s-a tras cu arme de foc în mai multe rânduri, ceea ce explica cele 587 de gloante gasite în trupurile a 13 victime. Unele dintre acestea aveau si craniul zdrobit prin lovituri date cu corpuri grele si taioase (probabil topoare); altele erau înjunghiate .

Aflând despre aceste asasinate pline de ferocitate, generalul Antonescu avea sa declare generalului Petrovicescu: «Nu-mi pare rau de nici unul dintre ei, pentru ca au facut prea mult rau tarii» .

Desi nu era un mare admirator al lui Nicolae Iorga, care fusese prea apropiat de dusmanul sau de moarte, Carol al II-lea, Ion Antonescu a înteles imediat ca asasinarea profesorului discredita miscarea legionara si ar fi putut fi folosita împotriva ei, ceea ce, de altfel, s-a si întâmplat dupa rebeliune.

Asasinatele de la Jilava au constituit pentru legionari o noua tentatie de a comite crime de masa, întrucât, în acel moment, ei aveau senzatia impunitatii (ucigasii vor fi judecati în iulie 1941, dupa înfrângerea rebeliunii legionare).

Între 6 septembrie 1940 si 22 ianuarie 1941 au fost asasinati în tara 15 evrei: 11 la Ploiesti, 3 la Bucuresti si unul la Hârsova.

În aceasta perioada, legionarii s-au dedat la torturi si jafuri. Torturile erau foarte des un mijloc eficient de a jefui mai usor. Uneori, însa, torturile erau un scop în sine. Iata exemple care se încadreaza în ambele categorii. La 6 noiembrie 1940 legionarii din Bucuresti retin în strada Traian nr. 1, 100 de evrei care sunt batuti. Încolonati, acestia sunt escortati la sediul legionar din strada Roma unde sunt crunt maltratati între 12 si 24 de ore, fiind apoi eliberati. În aceeasi zi, un grup de 30 de evrei este dus la Prefectura politiei unde sunt salbatic batuti . Acelasi tip de pedeapsa va fi aplicat la sute de evrei din Bucuresti pe 10 noiembrie 1940.

La 12 decembrie 1940, la Târgoviste, «toti evreii din oras, fara deosebire de vârsta, pozitie sociala sau intelectuala au fost scosi la munca si pusi sa curete noroiul si sa mature strazile» , din ordinul chestorului de politie Vatasescu. Asemenea munci fortate au fost organizate si la Braila, Buzau, Constanta si Petrosani . La fel s-a petrecut si în comuna Pungesti din judetul Vaslui unde «toti locuitorii evrei, indiferent de sex si vârsta (barbati, femei, batrâni, copii) au fost scosi la maturatul strazilor, curatatul planseelor, construirea unui drum etc.» .

În sedinta Consiliului de Ministri din 11 ianuarie 1941, Ion Antonescu si-a manifestat indignarea fata de aceasta masura , dar în iarna urmatoare va da el însusi un ordin în acelasi sens aplicabil la o scara mult mai larga. Câteodata, printre diferitele torturi aplicate evreilor, li se tundea parul astfel încât dungile provocate sa le traseze în crestet semnul Garzii de Fier . Deseori, cazurile de expropriere fortata erau urmate de alun­garea tuturor evreilor din oras.

Exproprierile fortate si jafurile au avut si un efect paradoxal, neasteptat. În afara de distrugerea unui important fond de comert, ceea ce a afectat bunul mers al economiei nationale, aceste exproprieri au condus uneori la întarirea capitalului german din România. Fenomenul a fost semnalat si de liderul liberal Constantin (Dinu) Bratianu, care, într-o scrisoare adresata la 18 decembrie 1940 lui Ion Antonescu, nota: «Închiderea întreprin­derilor evreiesti pe care românii nu le pot cumpara, teroarea creata de tinerii neraspunzatori (legionarii – nota autorului ) silesc pe multi comercianti si industriasi, doritori sa-si puna averea la adapost, sa o vânda pe preturi mici la minoritari subventionati din afara sau chiar direct la organizatii straine.

În loc de nationalizare se face o deznationalizare mult mai periculoasa decât starea de azi... Zilnic aflu ca firme evreiesti sau altele au trecut în mâinile Germaniei sau sasilor» .

Obiectul exproprierilor fortate sau al jafurilor a fost foarte divers: au fost expropriate scoli, sinagogi, cimitire si mai ales întreprinderi comerciale sau industriale. Au fost „cumparate” sau „pradate” cu predilectie magazinele, hotelurile si restau­rantele. Au fost „confiscati” bani (românesti sau valuta), bijuterii, blanuri, au fost „evacuate” sau „românizate” multe locuinte. S-au „cumparat”, „confiscat”, „preluat” vite, oi, cai, cherestea, lemne de foc, stofe, aparate de radio, cereale.

La 9 decembrie 1940 Uniunea Comunitatilor Evreiesti înainteaza generalului Antonescu un memoriu de 26 de pagini în care sunt descrise succint asasinatele, jafurile, exproprierile, devastarile, arestarile, maltratarile si schingiuirile la care fusese supusa populatia evreiasca, în ultimele luni, în 39 de localitati. Câteva zile mai târziu, Antonescu va raspunde ordonând o ancheta condusa de... ministrul de Interne legionar. Din textul semnat de Ion Antonescu rezulta relatia încordata a acestuia cu Garda de Fier.

Un nou memoriu înaintat de Uniunea Comunitatilor Evreiesti si semnat de Wilhelm Filderman la 9 ianuarie 1941, preciza ca ancheta ordonata în decembrie de Ion Antonescu a fost efectuata uneori chiar de cei vinovati (legionarii), victimele fiind silite sub amenintari sa declare ca nu li s-a întâmplat nimic. Memoriul contine o lunga lista de arestari, confiscari, maltratari din peste 30 de localitati care se petrecusera dupa 9 decembrie 1940 sau nu fusesera aduse pâna la data respectiva la cunostinta Uniunii Comunitatilor Evreiesti. Erau mentionate peste o suta de cazuri de arestari, peste 120 de cazuri de maltratari si aproximativ 300 de confiscari de magazine sau de sume de bani . Aceste cifre nu reprezinta numarul real al victimelor, deoarece multi evrei au refuzat sa faca reclamatii la autoritati sau sa relateze Uniunii Comunitatilor prin ce au trecut, de teama represaliilor.

3. Rebeliunea legionara – Pogromul de la Bucuresti 21 - 23 ianuarie 1944

La 10 ianuarie 1941, în sedinta Consiliului de Ministri, Antonescu reprosa ministrului de Interne, legionarul Mircea Petrovicescu ca nu a internat în lagare, conform unui ordin prealabil, pe evreii intrati clandestin în România . O zi mai târziu, în ultimul Consiliu de Ministri al Guvernului legionar, Antonescu se arata vadit îngrijorat de dezastrul economic provocat de membrii Garzii de Fier. Principalul motiv de îngrijorare al lui Antonescu era starea de dezastru economic pe care o introdusesera legionarii. Acestia s-au folosit de puterea pe care o aveau în cadrul aparatului de stat, în general, si în cadrul celui politienesc, în special, pentru a jefui. Întreg procesul de „românizare” nu a fost pentru cele mai multe dintre cadrele legiunii decât un pretext de jaf. Marea majoritate a fondului de comert „preluat” de legionari a fost distrus în scurt timp, el nemaiavând deci nici un rol economic. Acest fenomen, accentuat la scara nationala, a afectat serios economia româneasca. Si aici, interesele lui Antonescu, militar antisemit, care urmarea lichidarea economica si numerica a evreilor în mod treptat si cu respectarea cadrului legal coincideau cu interesele Germaniei care, în perspectiva apropiata a razboiului contra U.R.S.S., avea nevoie de o economie româneasca în stare de functionare si nu de haos economic. În plus, pentru Germania, România reprezenta o importanta sursa de petrol.

Relatiile încordate dintre legionari si Antonescu nu au scapat Berlinului. E limpede ca, în sprijinul acordat de Berlin lui Antonescu împotriva Garzii de Fier, au prevalat considerentele economice si militare asupra celor ideologice. La 18 ianuarie 1941 Ion Antonescu a desfiintat posturile de „comisari de românizare” de pe lânga întreprinderile comerciale si indus­triale. El aprecia ca, prin aceste posturi, o „idee exceptionala” fusese tradusa în practica în mod „dezastruos”.

Evident, masura de desfiintare a „comisarilor de românizare” a fost considerata de conducerea „Garzii de fier” ca un atac direct si fatis împotriva puterii ei. Dupa întoarcerea generalului Antonescu din Germania, tensiunea dintre acesta si Garda de Fier se accentueaza, legionarii cerând deschis demiterea lui Antonescu si crearea unui guvern legionar „pur”, condus de Horia Sima. Împuscarea la Bucuresti a maiorului german de aviatie Döring, posibil de catre un agent al Intelligence-Service-ului britanic, a fost folosita de ambele parti ca pretext pentru declansarea ostilitatilor. La 20 ianuarie 1941, Ion Antonescu demite pe titularul Ministerului de Interne, generalul Petrovicescu, omul de încredere al Legiunii si membru al acesteia, pentru incapa­citatea de a fi asigurat protectia maiorului german. De asemenea Antonescu demite si pe Al. Ghica, directorul general al politiilor ca si pe Constantin Mamuica, director în Ministerul de Interne. Legionarii resping aceste demiteri si-si înarmeaza masiv partizanii. Ei se baricadeaza înarmati în localul Sigurantei, în sediul Prefecturii politiei capitalei, în sediul lor central din str. Roma ca si în Cazarma gardienilor publici. În seara zilei de 21 ianuarie, rebeliunea legionara era generalizata în tara. Prin Wilhelm Fabricius, ministrul Germaniei la Bucuresti, Berlinul încearca sa medieze între beligeranti, preferând ca legiunea sa recunoasca autoritatea generalului Antonescu. În acest timp, din ordinul personal al lui Hitler, trupele germane stationate în România se aflau la dispozitia lui Antonescu.

În seara zilei de 22 ianuarie 1941, armata româna lichideaza rebeliunea legionara. «În cursul acestei operatiuni, si-au pierdut viata 21 de ofiteri, subofiteri si soldati, iar 53 de militari au fost raniti» . În întreaga tara au fost asasinate 374 de persoane si au fost ranite 380, existând posibilitatea ca aceste cifre sa fie minime . La Bucuresti, în cursul rebeliunii, au fost ucisi 120 de evrei.

Evident, propaganda legionara i-a desemnat pe evrei ca adversari ai legiunii si ca autori ai conflictului dintre aceasta si generalul Antonescu. Într-un manifest semnat de Viorel Trifa, presedintele studentilor legionari, se spunea: «protectorii si aparatorii acestui asasin de origine greaca sunt: Eugen Cristescu, seful serviciului secret si fost om de încredere al lui Armand Calinescu si Alexandru Riosianu, omul jidovilor si al grecilor... Cerem înlocuirea tuturor persoanelor jidovite din guvern» .

Un articol publicat în organul miscarii legionare, „Cuvântul” afirma: „Astazi, ca si ieri, avem în fata noastra pe toti jidanii si tâlharii tarii” . Alte manifeste legionare, ca cel semnat de Dumitru Grozea, seful corpului muncitoresc legionar, desemna ca adversar „blestemata hidra masonica (ce) îsi arata coltii prin rânjetul sinistru al jidovitului Alex. Riosianu” . Alt manifest legionar publicat în ziarul „Cuvântul” se intitula „Cum a fost organizat complotul iudeo-masonic” si preciza, cerând unirea dintre armata si legiune: „Daca e vorba de tras cu arma sa nu facem tinta unii din altii; avem, stiti bine, în cine sa tragem” .

Întreaga propaganda si practica politico-economica a guvernarii legionare nu au fost decât o imensa incitare la pogrom. In conditiile de haos create de lupta armata pentru putere între legiune si Antonescu, multi legionari au crezut ca sosise momentul „marelui pogrom”.

În timpul rebeliunii legionare, au fost ucisi la Bucuresti cel putin 120 de evrei. În cursul unei întrevederi între Ray Atherton, seful Diviziei pentru Europa, a Departamentului de Stat al S.U.A. si Brutus Coste, însarcinatul cu afaceri al României la Washington, acesta din urma indica cifra de 118 evrei morti la Bucuresti, afirmând ca aceste crime s-au datorat unor elemente „iresponsabile” si „marginale”. Aceasta sursa documentara privind si numarul de victime ale pogromului de la Bucuresti este citata de Raul Hilberg care mentioneaza, de asemenea, si surse germane si americane cu un numar de 630 de morti si 400 de disparuti . Totusi, este cert ca aceste cifre sa fie exagerat de mari. Comunitatea Evreilor din Bucuresti avea posibilitatea sa tina o evidenta stricta a numarului de victime. Faptul ca, în 1946-1947, la publicarea „Cartii Negre” se reia cifra de 120 de evrei ucisi la Bucuresti în cursul rebeliunii legionare este un argument în favoarea acestei afirmatii.

Majoritatea asasinatelor din timpul celor trei zile ale rebeliunii legionare au avut loc în padurea Jilava. Au mai avut loc asasinate la Abator, pe soselele Fundeni si Pantelimon, în cartierul Bucurestii Noi, pe diverse strazi sau în case particulare. În ziua de 21 ianuarie 1941, la sediul legionar „Ing. Gheorghe Clime” din Calea Calarasi nr. 37 au fost adusi aproximativ 200 de evrei, care au fost închisi în podul si pivnita casei. Întâi au fost jefuiti de toate obiectele de valoare si apoi obligati sa circule pe scari între pod si pivnita sub o ploaie de lovituri, pe fiecare treapta aflându-se câte un legionar care lovea cu bâta sau cu ranga de fier. De asemenea, erau loviti si într-o camera speciala, cu vâna de bou si cu vergi metalice; loviturile se aplicau pe fata, pe fese, pe palme si pe talpi. Arestatilor li s-a dat sa bea apa dintr-o oala în care rabinul Gutman, unul dintre cei torturati, se spalase de sângele provenit dintr-o lovitura la cap. În dimineata zilei de 22 ianuarie cei arestati au fost împartiti în doua grupuri, la întâmplare. Primul grup a fost dus la Straulesti, o periferie a Bucurestiului, unde au fost batuti înca doua zile. S-au tras gloante deasupra capului lor dupa care, jefuiti de haine si încaltari, au fost eliberati. Al doilea grup, compus din aproximativ 90 de evrei, a fost încarcat în autocamioane si dus pe soseaua Giurgiului, unde, în padurea Jilava, au fost toti împuscati cu 1-3 gloante, trase mai ales în cap. Câteva dintre victime, aflate în primul camion au fost împuscate lânga podul peste râul Sabar. Li s-au furat îmbracamintea, încaltamintea si dintii de aur din gura. Au fost gasite în padurea Jilava 86 de cadavre . Câteva victime, doar ranite, au reusit sa scape. Printre ele si rabinul Gutman, salvat ca prin minune, desi se afla lânga fiii sai Iancu si Iosef Gutman care au fost împuscati. Dupa plecarea asasinilor, rabinul Gutman a pornit spre Bucuresti pe sosea. A întâlnit doi jandarmi români care l-au lasat sa-si continue drumul. Dar a fost apoi arestat de santinele germane care l-au condus la primaria comunei Jilava, unde se mai aflau sapte evrei, unii raniti. Seara, toti au fost dusi din nou în padure, unde au fost împuscati. Dar rabinul a supravietuit si de data aceasta. Doi legionari care jefuiau cadavrele de haine au cerut sa-l împuste, dar s-au razgândit. Ajuns din nou la primaria Jilava, a fost crunt batut, i s-a smuls parul din cap si din barba si i s-a spus ca va fi împuscat. Totusi, a fost eliberat de catre jandarmi. Însotit de unul dintre ei, s-a reîntors în padure, unde, cautând trupurile fiilor sai morti, a scris pe ele cu un creion chimic numele lor, pentru a putea fi identificati mai târziu .

La abatorul orasului Bucuresti au fost gasiti asasinati 13 evrei; alti doi, grav raniti, au supravietuit masacrului. Dintre cei asasinati Millo Beiler si fratii Rauch au fost gasiti cu pântecele spintecate si intestinele legate la gât în chip de cravata . Celelalte cadavre de la abator ar fi fost agatate în cârligele de macelarie. Se pare ca deasupra lor se afla o inscriptie pe care se putea citi „carne kaser” .

Alti evrei au fost asasinati la domiciliile lor. Astfel, au fost masacrati sotii Frânghieru din Intrarea Colentina nr. 15 si patru dintre copiii lor între 14 si 28 de ani. Doi copii aflati în pat, Aron si Haia, au scapat ca prin minune, desi s-au tras câteva gloante si asupra lor . Cele mai multe dintre aceste victime au fost împuscate dupa ce fusesera salbatic batute.

În timpul rebeliunii legionare evreii au mai fost torturati la Prefectura Politiei Capitalei, la Sinagoga Malbim (aproximativ 300 de evrei), la sediul Uniunii Comunitatilor Evreiesti si la circumscriptia XV de Politie. Majoritatea femeilor torturate au fost eliberate, aceasta explicând prezenta printre morti a unui numar mic de persoane de sex feminin. Tipic privind torturile a fost tratamentul la care au fost supusi evreii la circumscriptia XV de Politie din strada Matei Basarab. Torturile au fost conduse de doi comisari de politie legionara ajutati de 40 de muncitori legionari. Au fost simulate si executii în masa si redactate, sub amenintare, false confesiuni de dorinta de sinucidere.

În timpul rebeliunii legionare au fost, devastate si jefuite 6 temple si sinagogi din Bucuresti: Templul evreilor de rit Spaniol din strada Negru Voda, Sinagoga Beyth Homidras Vechiu din Calea Mosilor, Templul „Podul Mogosoaia" din str. Atena, Templul Coral din str. Sf. Vineri, Templul „Fraterna" din str. Mamulari si „Sinagoga Mare" din str. Vasile Adamachi. Patru dintre aceste edificii au fost si incendiate, iar doua au ars complet. Numarul familiilor evreiesti lovite de jafuri si devastari a fost de cel putin 1.360 .

Cele 5 luni care s-au scurs între rebeliunea legionara si intrarea României în razboi alaturi de Germania au reprezentat o perioada de relativa securitate, din punct de vedere fizic, pentru evreii români. Totusi, si în aceasta perioada au existat evrei care si-au platit cu viata originea etnica. Când, în vara anului 1940, Basarabia si Bucovina au fost cedate U.R.S.S., conventia încheiata stabilea posibilitatea celor originari din aceste teritorii de a se întoarce acolo. În acest scop, au functionat comisii mixte de repatriere româno-sovietice. Pentru Bucovina, o astfel de comisie a functionat la Burdujeni pâna în ianuarie 1941, când frontiera a fost închisa. Un numar de 137 de persoane au fost surprinse la Burdujeni de acest eveniment. Dintre aceste 137 de persoane, 110 erau evrei si 27 români crestini. Acestia din urma au fost trimisi în localitatile de unde venisera, iar cei, 110 evrei au fost retinuti în doua încaperi ale garii Burdujeni. «Din când în când, noaptea se scoteau grupuri de cate 20-30 de evrei escortati de graniceri pâna la frontiera si împinsi, sub amenin­tarea armelor, sa treaca în mod clandestin în U.R.S.S. Frontiera fiind minata, multi evrei au cazut victime ale exploziilor. Altii au fost nimeriti de focurile de arma ale granicerilor sovietici, alarmati de încercarile de trecere clandestina. Altii, în sfârsit, au fost împuscati de granicerii români când au încercat sa se reîntoarca. În felul acesta, din 110 au ramas doar 58 de evrei în februarie. Ei s-au mai chinuit acolo pâna în luna mai, când au obtinut, în sfârsit, eliberarea din acel iad de la Burdujeni, fiind internati în lagarul de la Târgu-Jiu . Cei fortati sa treaca frontiera clandestin «între care se aflau femei si copii începând cu 6 ani, au trebuit sa faca marsuri lungi si grele de 30-40 km, în zapada, fara hrana si fara odihna».

Între 29 iunie 1940 si sfârsitul lui mai 1941, peste 600 de evrei au fost asasinati în România. Dintre acestia, cel putin 450 au fost omorâti la Galati si Dorohoi, în vara anului 1940, cazând – majoritatea – sub gloantele militarilor. La sfârsitul anului 1940 si la începutul anului 1941, politia legionara si membrii Garzii de Fier au asasinat 136 de evrei la Bucuresti, dintre care trei înainte de rebeliune, 120 în timpul rebeliunii si unul dupa rebeliune. Înainte de rebeliune, legionarii au mai omorât 11 evrei la Ploiesti si unul la Hârsova.

Cifra de 600 de victime evreiesti este minima pentru perioada iunie 1940 – mai 1941. Aceasta apreciere are la baza urmatoarele considerente: cifra include numarul citat oficial si minim al victimelor pogromului din Dorohoi (50 de persoane). Or, exista surse care mentioneaza 200 de morti în acel pogrom. Pe de alta parte, nu sunt inclusi zecile de evrei care si-au pierdut viata fiind aruncati din trenuri în mers si care n-au putut fi numarati. În sfârsit, cifra nu cuprinde pe evreii morti la Burdujeni, unde se citeaza 52 de „disparuti”.

În perioada dictaturii regale cele mai multe crime carora le-au cazut victime evrei-români au fost faptuite de elemente din armata. Mai târziu, sub guvernare legionara, raspunderea pentru asasinate a revenit politiei legionare si membrilor „Garzii de Fier”. În sfârsit, în perioada „trecerii” fortate a frontierei de la Burdujeni, raspunderea pentru pierderile de vieti apartine din nou unor graniceri din acea zona.