 Sponsorii RJH: B'nai B'rith International si Federatia Comunitatii Evreiesti din Romania |  |
| Evenimente § Articole | english version |
|
JAFUL ANTISEMIT DE STAT: O POVESTE INTERBELICA
Cea mai recenta carte publicata de istoricul israelian Jean Ancel, intitulata The Economic Destruction of Romanian Jewry (Jerusalem, Yad Vashem, 2007, 370 p.), reprezinta o revenire a expertului în fenomenul Shoah din perimetrul românesc la tema sa predilecta: investigarea metamorfozelor pe care „solutia finala” le-a cunoscut la Dunare si Carpati si a manifestarilor asociate acesteia. În cartile sale anterioare – fie ca era vorba despre serii de documente extrase din arhive secrete de pe mapamond, fie ca erau în joc vaste si detaliate monografii precum în Contributii la istoria României. Problema evreiasca (1933 - 1944) (2 volume, fiecare cu câte doua parti, aparute în original în 2000 si, respectiv, 2002, iar la Ed. Hasefer, în româna, în 2001 si, respectiv, 2003) sau Preludiu la asasinat. Pogromul de la Iasi, 29 iunie 1941 (editia initiala în 2003, traducerea româneasca de la Ed. Polirom, Iasi, 2005) -, istoricul a reconstituit minutios accentuarea masurilor antievreiesti în anii interbelici si ai celui de-al doilea razboi mondial pâna la atingerea cotei de avarie. Început ca manipulare politicianista si exprimat în forma oratoriei sau publicisticii populiste, antisemitismul românesc din a doua jumatate a sec. al XIX-lea a ajuns, imediat dupa primul razboi mondial, un punct forte în programele unor miscari politice si, nu mult mai târziu, a devenit chiar politica de stat. Incidentele de tipul atacarii evreilor pe strada si al spargerii ferestrelor de la casele lor au fost ulterior depasite si la noi prin acte mai crude si mai ample (aruncari din trenuri, omucideri individuale, pogromuri). La adapostul unor ideologii iresponsabile si barbare, radicalizarea antisemita a condus, tot mai mult, catre ideea de a pune în aplicare proiectul exterminarii evreilor, pentru care omul providential a fost, aparent paradoxal, nu liderul Garzii de Fier, ci un ins educat în scoli de ofiteri din tari occidentale democrate, maresalul Ion Antonescu. În noua lui carte, Jean Ancel întregeste însa tabloul, evocând efectele colaterale ale fenomenului. El se ocupa de ceea ce numeste, înca din titlu, drept „distrugerea economica” a evreimii române. Chestiunea îi este deja, în parte, familiara cititorului român din rapoartele diplomatice trimise în Franta de la legatia din Bucuresti, tocmai în anii respectivi (Carol Iancu, Shoah în România. Evreii în timpul regimului Antonescu (1940-1944). Documente diplomatice franceze inedite, Iasi, Ed. Polirom, 2001). De asta data însa, documentele nu mai vorbesc singure, ci devin piese de la temelia unui ansamblu care evoca metodic organizarea spolierii evreilor de averile pe care le posedau, în temeiul pur si simplu al apartenentei lor la minoritatea iudaica. Pentru a pune în lucru un mecanism de confiscare si „recuperare” al bunurilor evreiesti, birocratia din România a facut eforturi considerabile, dovedindu-se – în rapacitatea ei – incredibil de eficienta. Astazi stim ca acesta era doar începutul unui proces care s-a întins pe o durata mult mai mare de timp, continuând si în anii postbelici, sub o noua stapânire, declarat internationalista si proletara. Istoricii elitelor din Franta, Guz Chaussinand-Nogaret, Christophe Charles si Catherine Durandin observau foarte bine, în Istoria elitelor în Franta (1991) ca dupa revolutia burgheza cu noianul sau de decapitari nobiliare, statul, clasa birocratilor, „oficialii” s-au schimbat prea putin, prezentând o remarcabila continuitate. La fel s-a petrecut, pesemne, si în România, în pofida masivelor încarcerari staliniste si a translatiei de la extrema dreapta înspre extrema stânga. În anii 60 – 70 ai secolului trecut, atunci când exodul catre Israel a devenit posibil, cei care plecau nu aveau dreptul decât la un bagaj de douazeci de kilograme. Restul avutiei lor personale ori familiale ramânea rudelor, prietenilor sau, de ce nu, statului însusi. Trebuie spus însa ca oficialitatile nu practicau, dupa razboi, acest „joc” profitabil doar cu evreii. Cetatenii de etnie germana – fie ei sasi ardeleni, svabi banateni ori tipteri maramureseni – au avut de trecut prin aceleasi masuri restrictive. În plus, asa cum se stie, pe seama fiecaruia dintre ei trebuia platita o suma în conturile administratiei. Din acest punct de vedere se poate deci conchide ca deposedarea de bunuri a evreimii interbelice nu a fost un episod izolat si nu a ramas nici apanajul statului militaro-fascist dintre cele doua razboaie mondiale, aparând, dimpotriva, mai degraba ca expresia intolerabila, abuziva, a unui nou tip de activitate lucrativa a regimurilor politice succesive românesti. Ceea ce a initiat guvernul Goga – Cuza în preambulul Dictaturii regale, sub titulatura de sonoritati demagogic-patriotice de „românizare”, au continuat, în forme agravate, anarhice (legionarii) sau sistematice (Antonescu) si succesorii sai, dupa o perioada de suspendare revenindu-se la aceasta conduita fara eliminarea fizica directa a celor deposedati, însa în contextul disparitiei acestora din peisajul national prin emigrare. Formula de succes, aducatoare de venituri sigure, consistente si fara riscuri, procedurta a fost extinsa si asupra etnicilor germani, fapt care transforma statul ceausist într-un succesor în linie dreapta, mai pragmatic si mai putin lugubru, al dictaturilor brune antisemite. Desigur, comparatia între cele doua epoci de înstapânire asupra bunurilor unora dintre minoritari nu poate pune în paranteza conotatiile specifice fiecaruia dintre cazuri. În timp ce fascismul si ultranationalismul românesc viza retezarea sub toate formele a posibilitatii de supravietuire a evreilor, socialismul îsi dorea exclusiv înstapânirea nestingherita asupra bunurilor celor ce alegeau dezertarea din mediul democrat-popular. Era, practic, o taxa extrem de piparata, pentru libertatea de a opta pentru capitalism, aproape o sanctiune ideologica. Am insistat asupra acestor asocieri pentru a sublinia ca, la fel ca mereu, Jean Ancel inaugureaza, si de asta data, un santier care este departe de a fi epuizat prin cartea de fata. Imaginea de ansamblu o vor completa, fara îndoiala, alte contributii, în viitor. Ceea ce reuseste însa istoricul din Ierusalim, în cele zece capitole ale investigatiei sale, este sa înfatiseze cu multa fidelitate, în urma unei explorari sistematice a surselor arhivistice, una dintre rusinoasele proceduri ale României interbelice împotriva unei anumite categorii de locuitori ai sai, înscriind un capitol nou în cartea prigoanei si a injustitiilor. intitulata The Economic Destruction of Romanian Jewry nu este deloc o lectura comoda, lucru care nu s-ar putea spune despre nici una dintre cartile lui Jean Ancel. Si totusi, examinarea lucida, critica a acestei zone întunecate a trecutului nostru e binevenita pentru oricine vrea sa cunoasca exact poverile trecutului, asumându-le responsabil. Ovidiu Pecican
|
