de Andrei Oisteanu

Pogrom, genocid, Shoah

La împlinirea a sase decenii de la masacrul evreilor de la Iasi (1941), asa-zisa Ligă pentru combaterea anti-românismului (condusă de Ion Coja, I.C. Drăgan s.a.) a organizat la Bucuresti un colocviu menit să nege producerea măcelului în care au pierit mai multe mii de evrei. Am fost prezent incognito la colcviu, în împrejurări la care m-am referit cu alt prilej ("22", nr.656/2002). Spre nemultumirea organizatorilor, unul dintre vorbitori (martor ocular la evenimente) a făcut greseala să admită că "au fost omorati cateva sute de evrei", adăugand însă că "n-a fost vorba de un pogrom". "De la ce număr de morti se consideră că e pogrom?!", am întrebat atunci. Într-adevăr, cum putem defini pogromul, genocidul, Holocaustul? Masacrul la care au fost supusi evreii în timpul celui de-al doilea război mondial este numit genocid, etnocid, martiriu, Shoah, Holocaust etc. Termenul genocid defineste exterminarea deliberată si sistematică a unui popor, a unei comunităti cu identitate etnică si, prin extensie semantică, cu identitate politică, religioasă etc. El este destul de folosit, generand chiar numele unei noi ramuri de cercetare academică: genocide studies.

Termenii biblici Shoah si Holocaust au fost folositi de evrei încă de la începutul anilor ‘40 pentru a denumi măcelul la care erau supusi ei însisi. Shoah (citeste sóa) este un cuvant ebraic - cu sensul de "catastrofă", "prăpăd", "distrugere totală". El apare doar de două ori în Vechiul Testament: "Nu te vei teme [..] de prăpădul celor fără de lege" (Proverbe, III , 25; vezi si Isaiia, X, 3). În Biblie se vorbeste de "randuiala săvarsirii diferitelor jertfe" (Iesirea XIX, Levitic, VI). Printre acestea era jertfa "arderii de tot", în cadrul căreia toate părpile animalului sacrificat erau arse în întregime: "Să arzi berbecul întreg pe jertfelnic, căci este ardere de tot a Domnului" (Iesirea, XIX, 18). Într-un alt tip de jertfă, doar o parte a animalului era arsă pe jertfelnic, iar alta era consumată ritual de sacrificator: "Să iei pieptul berbecului […]. Aceasta să fie partea ta" (Iesirea, XIX, 26). Traducătorii Bibliei în limba greacă - evrei elenizati din Alexandria secolului al II-lea î.e.n. - au echivalat sintagma "ardere de tot" prin grecescul holo ("tot") + causton ("ardere"). Evident, termenul Holocaust - impus în anii '60 de mediile intelectuale americane - a fost folosit la figurat pentru a desemna masacrul la care au fost supusi evreii europeni în anii ‘30-‘40. Sunt comentatori, însă, care în mod eronat consideră termenul la propriu. O greseală generatoare de confuzii, uneori intentionată. Unii pun accentul pe prima parte a sintagmei ("ardere"), suspinand că termenul Holocaust s-ar referi la arderea cadavrelor în crematorii. Cum în România si în teritoriile administrate de români nu au functionat astfel de crematorii, concluzia ar fi că "în România nu a fost Holocaust". Alti comentatori pun accentul pe cea de-a doua parte a sintagmei ("de tot"), explicand că ar fi vorba de distrugerea totală a evreilor. Cum comunitatea evreilor din România Mare nu a fost distrusă în totalitate, concluzia ar fi aceeasi.

Terminologia călăilor

Oricat de complex, fenomenul Holocaust poate fi redus la o ecuatie cu trei termeni: călăi, victime, martori (perpetrators, victims, bystanders, cf. Raul Hilberg). Dacă Shoah si Holocaust sînt termeni folositi mai degrabă de victime, iar genocid si etnocid mai degrabă de martori, e interesant ce terminologie au utilizat călăii. Evident, este vorba de termenul Endlösung ("solupia finală"), dar în documente nazistii au preferat un alt cuvant, aparent mai inofensiv: Vernichtung. Si acest termen a fost diferit înteles si tradus, dar tinand cont de rădăcina cuvantului (nichts), el nu poate fi echivalat decat cu anihilare (cu rădăcina "nihil") sau nimicire (cu rădăcina "nimic"). De pildă, în procesul verbal al sinistrei Conferinte de la Wannsee (20 ianuarie 1942), s-au stabilit - "în conformitate cu vointa lui Adolf Hitler" - detaliile tehnice pentru "anihilarea" (Vernichtung) a "peste 11 milioane de evrei" din toate părtile Europei. "România, inclusiv Basarabia" (dar exclusiv Transilvania de Nord), figura cu un număr de "342 000 de evrei" care urmau să fie "anihilati". Antisemitii români au dat dovadă de protocronism. În 1913 [!], de pildă, Dr. Nicolae Paulescu prezenta "mijlocul cel mai simplu si cel mai comod de a ne scăpa de evrei" - uciderea lor în masă cu substante toxice: "să-i exterminăm, cum bunăoară se ucid plosnitele". În 1928, A.C. Cuza - mentorul lui C.Z. Codreanu - propunea si el "solutia finală": "Singura solutie posibilă a problemei jidănesti este eliminarea jidanilor". În 1941, conducătorii României preferau termenul de "purificare" etnică. "Satana este evreul", scria Ion Antonescu, de la Odessa, Consiliului de Ministri. "Este o luptă pe viată si pe moarte. Ori învingem noi si lumea se va purifica, ori înving ei (evreii) si devenim sclavii lor". "Să folosim acest moment istoric - clama la randul său Mihai Antonescu - si să curătim pămantul românesc si natiunea noastră […] Dacă este nevoie, să trageti cu mitraliera".

Ordonanta de urgentă 31/2002

Pentru a capta bunăvointa Occidentului înaintea summit-ului NATO de la Praga, Guvernul român a emis în martie 2002 o Ordonantă de Urgentă privind "interzicerea organizatiilor si simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob si a promovării cultului persoanelor vinovate de săvarsirea unor infractiuni contra păcii si omenirii". La art. 6 se prevede pedeapsa cu "închisoare de la 6 luni la 5 ani" pentru "contestarea sau negarea în public a Holocaustului ori a efectelor acestuia". Reglementări similare sunt în vigoare în tări ca Germania si Franta. La art.2, legiuitorul a definit termenii folositi în Ordonantă ("organizatie cu caracter fascist, rasist sau xenofob", "simboluri fasciste, rasiste sau xenofobe" si "persoană vinovată de săvarsirea unor infractiuni contra păcii si omenirii") pentru a desemna faptele sanctionate penal. E curios însă faptul că legiuitorul nu a considerat necesar să definească si termenul Holocaust. Or, în aceste conditii, aplicarea juridică a art. 6 poate genera exonerări arbitrare sau inculpări abuzive. Simtind această deficientă, Comisia de Cultură a Senatului a emis, în mai 2002, o definitie a termenului, cu scopul probabil de a o introduce în textul legii, atunci cand va fi discutată în Parlament (fapt care se amană indefinit pentru a nu permite cancelariilor occidentale să afle părerea multor parlamentari în privinta unor subiecte sensibile precum Holocaustul din România, cultul lui Antonescu etc.). Definitia Holocaustului stabilită de Comisia de Cultură este următoarea: "exterminarea sistematică în masă a evreilor europeni în lagărele de exterminare naziste, în timpul celui de-al doilea război mondial". Desi la prima vedere definitia pare corectă, subiectul în discutie ridică unele probleme pe care am să le enunt pe scurt.

Nedumeriri si întrebări

Din Ordonantă nu se întelege dacă este considerată infractiune doar "negarea în public" a Holocaustului ca fenomen istoric în general sau si negarea participării la Holocaust a autoritătilor române. Problema este importantă, pentru că majoritatea negationistilor români nu contestă atat Holocaustul în general, cat pe cel produs pe teritoriul aflat sub autoritate românească ("negare selectivă", cum o numeste Michael Shafir în ultima sa carte). Se pune întrebarea dacă art. 6 din Ordonantă (articol care sanctioneză negarea Holocaustului) trebuie să se refere doar la evrei sau si la alte comunităti care au fost decimate (romii, de exemplu). Dacă se consideră că termenul Holocaust se referă doar la evrei, trebuie găsită o formulă care să interzică si negarea genocidului la care au fost supusi romii (chiar dacă acesta a fost de mai mică amploare). Este vorba de o lege menită să sanctioneze penal manifestările de rasism si xenofobie si ar fi anormal ca ea să interzică negarea genocidului în cazul evreilor, dar să permită negarea genocidului în cazul romilor (cf. principiului juridic "tot ce nu este interzis este permis"). Definitia comisiei senatoriale se referă la uciderea evreilor doar "în lagăre de exterminare". Or, la definirea Holocaustului trebuie considerată nu numai exterminarea în lagăre, ci si orice altă formă de decimare practicată de autorităti, asa cum a fost cazul în România în perioada 1940-1944: deportările în Transnistria (unde nu erau propriu-zis "lagăre de exterminare"), masacrele din orase (Dorohoi, Bucuresti, Iasi, Odessa), "trenurile morpii" etc. Definitia se referă la exterminarea evreilor anume de către "nazisti", nu si de către aliatii lor, inclusiv români (cuzistii, legionarii, autoritătile antonesciene). Se mentionează "lagărele naziste", nu si lagărele antonesciene (unde evreii deportati au murit în masă ca urmare a supunerii la un crunt regim de exterminare prin frig, foame, boli, epuizare etc.), sau masacrele la care a participat armata română (Dorohoi, Odessa) sau armata, politia si jandarmeria română (Iasi, "trenurile morpii") sau militiile legionare (Bucuresti) etc.

În loc de concluzii

Conform acestei definitii neglijente, concluzia este usor de intuit: chiar dacă se admite că autoritătile române i-au supus pe evrei unui regim mai dur ("a la guerre comme a la guerre", spune cinic I. Coja), în România nu se poate, chipurile, vorbi de Holocaust, pentru că nu au functionat "lagăre de exterminare naziste". Astfel, prin chiar formularea definitiei, însisi senatorii din Comisia de Cultură ar putea fi învinuiti de negarea Holocaustului în România si deci de încălcarea prevederilor art.6 din Ordonanta 31/2002. Situatia atipică a României este speculată de negationisti. Cu unele exceptii, evreii au fost masacrati, pe de o parte, în teritorii care nu erau atunci sub administratie românească, dar sunt acum (Transilvania de nord) si, pe de altă parte, în teritorii care erau atunci sub administratie românească, dar nu sunt acum (Basarabia, Bucovina de Nord, Transnistria, Odessa). În fine, ca si Gulagul, Holocaustul este un fenomen complex, cu implicatii politice, juridice, sociale si morale. După părerea mea, acest termen nu acoperă semantic doar "exterminarea evreilor", ci si măsurile care au precedat-o, au pregătit-o si au făcut-o posibilă: discriminarea prin lege, pierderea drepturilor civile, destituirea din functii, confiscarea proprietătilor, emigrarea fortată, stigmatizarea cu stea galbenă, ghetoizarea, deportarea în lagăre… Aceste măsuri au fost aplicate si în România anilor 1938-1944 si, într-un fel sau altul, ele ar trebui să-si facă loc într-o definitie globală a Holocaustului, pe langă masacrele înfăptuite prin diverse metode - împuscare, spanzurare, asfixiere, ardere de vii, gazare, foame, frig, boli etc. -, dintre care numai gazarea a lipsit din inventarul regimului antonescian.

• Antisemitism si politica - de Alexandru Florian